Stabilirea costului efectiv de productie

Cred ca este utila o scurta discutie pe acest subiect. In practica exista multe abordari, multe metode de calcul, diferite modalitati de justificare a includerii, sau excluderii, unor cheltuieli din costul de productie.

Intr-un fel sau altul, in majoritatea cazurilor este utilizat un tip de cost standard in momentul receptiei produselor finite (fie un cost fix predefinit, fie costul materiilor prime, plus eventual un procent aferent altor cheltuieli). Iar la sfarsitul perioadei, se compara costul efectiv cu cel standard, rezultand si fiind contabilizate diferente de pret. Aceasta abordare este normala, deoarece in practica, in momentul in care un bun este produs (a se intelege finalizat si receptionat), nu se cunosc exact toate costurile de productie, in special cele indirecte (utilitati, etc.).

Dupa cum am spus, exista o multitudine de „retete” ale cheltuielilor care se recunosc in costul de productie. Este normal, activitatea de productie este foarte diversificata, si trebuie utilizat rationamentul profesional in fiecare situatie in parte. Cred insa ca ar trebui urmarite niste reguli generale, logice si conforme cu legislatia in vigoare (OMFP 3055/2009):

Cheltuielile directe recunoscute sunt reprezentate in general de costul materiilor prime, materialelor consumabile, ambalajelor si salariile muncitorilor implicati direct in activitatea de productie;

Cheltuielile indirecte (amortizare*, utilitati, salariile sefilor de sectie, etc.) se recunosc in general pe baza unei chei de repartitie (care poate fi numarul de ore/om, costul materiilor prime, sau altele considerate mai relevante). Aceasta inseamna, practic, recunoasterea lor proportionala – spre exemplu, daca se alege ca si cheie de repartizare numarul de ore/om, iar pentru un produs s-a utilizat 10% din timpul muncitorilor, atunci acestui produs i se vor aloca, ca si costuri, 10% din totalul cheltuielilor indirecte;

* O mentiune legata de amortizare – nu toata amortizarea utilajelor, echipamentelor si cladirilor utilizate in procesul de productie trebuie recunoscuta in costul productiei, ci trebuie tinut seama de capacitatea normală de producţie (care reprezintă producţia estimată a fi obţinută, în medie, de-a lungul unui anumit număr de perioade, în condiţii normale). Spre exemplu, un utilaj poate produce, conform cartii tehnice, intr-o luna, 1,000 unitati dintr-un produs. Se estineaza ca in conditii normale de productie (tinand cont de timpi morti, revizii, etc.) se pot produce efectiv 900 unitati. Deci daca intr-o luna se produc 900 unitati, recunoastemintreagacheltuiala cu amortizarea utilajului in costul productiei. Daca producem doar 450 de unitati, recunoastem doar jumatate din cheltuiala cu amortizarea, restul reprezentand cheltuieli ale perioadei.

NU se recunosc in costul de productie cheltuielile de desfacere si cheltuielile generale de administratie. Cheltuielile de desfacere sunt relativ usor de determinat. In cazul celor generale de administratie, se includ: salariile personalului TESA (inclusiv al administratorilor), amortizarea/ chiria spatiilor administrative, precum si consumul de utilitati aferent acestora, etc.

Aici vreau sa mentionez o divergenta intalnita in practica intre un contabil care vrea sa respecte aceasta regula, si managerul societatii (sa spunem un inginer). Acestuia din urma i se pare logic sa fie incluse in costul produselor sale finite toate cheltuielile societatii, deoarece el doreste sa le recupereze integral prin vanzarearespectivelor produse, si chiar sa obtina profit. Si are dreptate – atata doar ca nu trebuie confundat costul de productie cu pretul de vanzare. Pretul de vanzare trebuie, bineinteles, sa fie suficient de mare incat sa acopere toate cheltuielile societatii, atat cele de productie, cat si cele generale de administratie (care sunt relativ fixe/ constante de la o perioada la alta). Dar asta nu inseamnaca aceste cheltuieli trebuie incluse in costul de productie. Acesta are drept scop reflectarea cheltuielilor direct atribuibile unui produs, si nu a tuturor cheltuielilor societatii.

NU se recunosc in costul de producti econsumurile (de materiale, manopera sau altele) peste limitele normale, inclusiv cele datorate risipei. De exemplu, daca in mod normal muncitorii produc 1,000 unitati dintr-un produs pe luna, dar intr-o luna aceiasi muncitori produc doar 10 unitati (din lipsa de comenzi, sau orice alte motive), nu este normal ca salariile lor sa fie incluse integral in costul de productie al celor 10 unitati, deoarece se mareste nejustificat si nereal acel cost. Practic muncitorii au avut perioade de timp in care nu au muncit, iar aceasta reprezinta cheltuieli (pierderi) ale perioadei respective. La fel, daca se consuma de 3 ori mai multe materii prime pentru producerea unei unitati de produs decat in mod normal (decatreteta, decatexperientaperioadelor precedente), inseamna ca s-a facut risipa, iar aceasta nu trebuie inclusa in costul de productie.

NU se recunosc in costul de productie cheltuieli financiare.

In loc de concluzie, vreau sa mentionez importanta determinarii cat mai corecte a costului de productie, din 2 perspective:

– Pentru contabilitatea financiara, efectul se regaseste doar in stabilirea valorii stocului de final de an al produselor finite si productiei in curs. Pentru produsele care nu mai sunt in gestiunea societatii, practic nu mai conteaza ce valoare au avut, deoarece au fost descarcate din gestiune, la aceeasi valoare, si nu afecteazasituatiile financiare;

– Importanta mai mare apare pentru contabilitatea de gestiune – o determinare cat mai corecta si exacta a costului efectiv de productie este utila managementul, ajutandu-l in luarea deciziilor (in ceea ce privesteproductia, aprovizionarea, vanzarile, etc.). Deci, in mod normal, importanta care se acorda determinarii corecte a costului de productie este direct proportionala cu implicarea managementului in acest sens.

Autorul articolului este : Sorin Moldovan.

Click aici pentru profilul de linkedin al autorului.

 

Articole similare

One Thought to “Stabilirea costului efectiv de productie”

  1. Reiau paragraful DumneavoAstra de mai sus

    “Pretul de vanzare trebuie, bineinteles, sa fie suficient de mare incat sa acopere toate cheltuielile societatii, atat cele de productie, cat si cele generale de administratie (care sunt relativ fixe/ constante de la o perioada la alta). Dar asta nu inseamnaca aceste cheltuieli trebuie incluse in costul de productie.”
    Pretul trebuie sa tina cont de costul complet de productie insa numai piata va recunoaste consumul de factori (factor uman, circulant, natura).
    Niciodata, in cazul activitatilor concurentiale, nu vom putea pastra un pret mare doar pentru a acoperi toate cheltuielile efectuate in intreprindere. Alta este situatia in cazul monopolurilor sau oligopolurilor… Consumatorul nu poate sa aleaga un alt produs sau alegerea este restrictionata de factori tehnici… Cazul Radet: Daca veti intreba contabilul sef de la Radet de cate ori calculeaza costul intr-un an veti otine un raspuns cutremurator: nu calculam propriu zis un cost pentru Gcal ci mai degraba determinam costurile globale pentru a le compara cu veniturile si a cere de la Primaria Generala subventia…
    Problema cea mai mare este ca unele societati nu recunosc importanta contabilitatii de gestiune, deocamdata!

    Apreciez efortul de a informa cititorii. Cred ca au nevoie si de aplicatii practice corespunzatoare.
    Va doresc Succes in continuare !

Comentariul tau aici